George Pataki WB2AQC

A fost o organizare rapidă, insuficient pregătită şi a început cu un QSO pe 20 de metri SSB cu Francisco, TG9ANF. I-am spus că doresc să-i vizitez ţara, să întâlnesc cât mai mulţi radioamatori, să văd locuri interesante şi că voi călători cu fiul meu Tommy, KB2KRN. Francisco s-a oferit să-mi faciliteze întâlnirile cu amatorii locali, să ne arate câteva atracţii turistice şi să ne aştepte la sosire.

Francisco TG9ANF

Am citit o carte despre Guatemala, am navigat pe internet în căutarea informaţiilor despre această ţară, am cerut şi am primit nişte broşuri de la Oficiul de turism de pe lângă consulatul Guatemalei şi am consultat paginile Web ale unor amatori TG9.

Din New York City am pornit la un drum lung şi obositor, schimbând avioane in Miami, FL, cu ore de aşteptare între ele. La sosirea pe aeroportul din Ciudad de Guatemala purtam o şapcă cu inscripţia "GEORGE WB2AQC" şi ţineam în mâna ridicată o revistă QST, pentru a putea fi recunoscut, dar nu s-a sinchisit nimeni de mine. Acesta a fost primul meu contact cu obiceiurile locale. Ne-am plimbat încoace şi încolo, cărând după noi bagaje destul de grele, neştiind ce să facem. Am fost asaltaţi de o droaie de şoferi de taxi, care vroiau să ne ducă undeva, dar noi nu ştiam unde să fim duşi şi nu aveam nici quetzale, moneda locală.

Am vrut să schimbăm nişte dolari, dar biroul de schimb era închis. Era ora siestei, care se respectă mai abitir decât sărbătorile religioase, căci le oferă oamenilor zi de zi un prilej de relaxare, în vreme ce sfinţii din calendar, deşi numeroşi, nu pot fi sărbătoriţi chiar în fiecare zi.

Ulterior am aflat că şi dolarii americani sunt acceptaţi cu mult respect şi entuziasm.

Ne-am întors la terminalul aeroportului, ţinând şi agitând necontenit deasupra capului QST-ul, până când în sfârşit m-am auzit strigat pe nume: era Francisco, TG9ANF. A fost o adevărată uşurare.

Ne-am urcat în maşina lui şi ne-am dus la un "hotel", unde el a făcut prin telefon un fel de rezervare, fără să cunoască bine locul unde urma să mergem. Multe din aşa-zisele hoteluri sau "hosteluri" sunt de fapt nişte case particulare reamenajate, în care proprietarii închiriază câteva camere, fără ca acestea să fie dotate cu facilităţile disponibile în hoteluri. Mai cu seamă primul dintre acestea a fost o mizerie. Am zis "gracias" şi am plecat cât am putut de repede. Al doilea loc, care purta numele "Los Volcanes", aflat foarte aproape de aeroport, era tot o rezidenţă privată şi ar putea fi categorisit drept semi-mizerabil. Avea 10 camere şi 28 de paturi, mobilier puţin, abia mai găseai loc să pui nişte îmbrăcăminte sau obiecte personale. Unele camere aveau baie separată, altele doar baie comună. Erau utilate şi cu CATV , chiar şi cu programe in limba engleză. O cameră cu două paturi costa $40.00 pe noapte, cu micul dejun inclus, ceea ce consta în jumări, câteva felii de "plantano" prăjite (un fel de banană verde), dulceaţă, pâine prăjită, suc de portocale şi cafea. Mie îmi plac jumările, dar nu de 14 ori la rând; deja începusem să mă îngălbenesc la faţă.

Hostelul avea internet, astfel că fiul meu Tommy, KB2KRN a putut schimba zilnic e-mailuri cu mama lui şi cu prietena lui. I-am trimis şi eu un mesaj soţiei, am anunţat-o că am cunoscut-o pe Esmeralda, îmi place mult de ea, căci mă plimbă oriunde mi se năzare. I-am cerut să-mi trimită carnetul de cecuri, pentru că nu mă mai întorc la New York. Soţia mi-a urat multă fericire alături de Esmeralda şi mi-a promis că îmi va trimite carnetele de cecuri de îndată ce a retras toţi banii din cont. De fapt am vrut doar s-o sperii, căci "Esmeralda" este o companie de transport cu autobuze foarte colorate, numele firmei este inscripţionat cu litere de o şchioapă pe parbrize, dar se pare că intenţia mea nu a avut succesul scontat.

De obicei aceste hosteluri au câte o mică bibliotecă, încropită din cărţi lăsate de turişti. "Los Volcanes" avea vreo 50-60 de cărti, majoritatea erau în engleză, dar am găsit şi câteva în spaniolă, olandeză etc. Spre uimirea mea am dat şi peste o biblie în limba română şi o colecţie de poeme de George Topârceanu.

În prima zi Francisco, TG9ANF ne-a călăuzit într-un tur al oraşului Guatemala, care este împărţit în 21 de zone. Ţara are 22 de departamente. În ziua următoare ne-am dus la Antigua, un oraş fondat în 1543, fosta capitală a ţării, un loc foarte pitoresc şi interesant. Jannette, ex-TG9LL, o prietenă a lui Francisco ne-a însoţit.

Acolo l-am vizitat pe Carlos, TG9AAB, preot catolic la Parroqia Escuala de Cristo. Carlos deţine o autorizaţie clasa Novice, foloseşte un dipol pentru 40 metri şi un vertical pentru 2 metri. El lucreaza în SSB, RTTY, PSK, dar nu şi în CW. Nu are log şi nici QSL-uri.

Carlos TG9AAB

În Guatemala există două clase de autorizare: Novice si General. Telegrafia nu figurează printre cerinţele examenului. Foarte puţini amatori TG9 ştiu şi folosesc CW.

În dimineaţa următoare Francisco, TG9ANF ne-a luat de la hostel şi ne-a dus cam la 18 km. spre sud, la locuinţa sa din Arrazola, la o altitudine de 1931 metri, aproape cu 500 de metri mai înalt faţă de capitala ţării. Francisco, fost pilot militar, este acum specialist în radiocomunicaţii. Tatăl său, pe nume tot Francisco a fost TG9VS, iar unchiul Alfonso a fost TG9AV, deci radioamatorismul este la ei un hobby de familie.

Francisco TG9ANF

Francisco, TG9ANF are autorizaţie clasa General, aşadar poate lucra pe orice bandă, participă în concursuri şi a luat parte la câteva DX-pediţii în ţară: în 2003 folosind indicativul TG0AA şi în 2005 cu indicativul TG4P pe vulcanul Pacaya; in 2004 şi în 2006 cu indicativul TG7M în Maya Biosphere, iar în 2006 la Playas de Las Lipas, în departamentul Santa Rosa, din nou cu indicativul TG0AA.

El este vicepreşedintele asociaţiei de radioamatori. Are o pagină de internet interesantă la adresa http://geocities.com/TG9ANF/.

Eu am lucrat în 1993 cu TG0AA, le-am trimis QSL, dar n-am primit nimic, "nada". În decursul anilor am avut legături cu vreo 24 de staţii TG9, le-am trimis QSL-uri şi am primit cam 12, ceea ce nu e prea rău, având în vedere obiceiurile şi posibilităţile locale.

Lui Francisco, TG9ANF i-am trimis QSL-ul meu cu un SAE (plic autoadresat) şi câţiva dolari, dar mi-a zis că nu l-a primit. În timpul vizitei mele am obţinut însă un QSL foarte frumos de la el; deci nu e greu sa obţii o confirmare de la un TG9, tot ce trebuie să faci este să-l vizitezi, să ceri şi probabil vei primi una.

Francisco, TG9ANF are o staţie foarte frumoasă, plină cu diverse echipamente. Pilonul lui înalt de peste 50 de metri - o înălţime apreciabilă - este chiar impresionant. Are antene pentru 2 metri şi 70 de cm. pentru un repetor propriu şi packet radio. Răzbate direct chiar şi în câteva din ţările învecinate din America Centrală.

Foloseşte şi un Yagi cu două elemente pentru 20 de metri, de construcţie proprie, utilizat şi în legăturile cu mine în SSB şi în RTTY, un vertical multiband, un dipol pentru 40-80-160 metri şi un Yagi cu 3 elemente pentru 6 metri, tot de construcţie proprie. Are lucrate 180 de entităţi DXCC, dar cu prefixul lui atractiv şi raritatea ţării în benzi cred că ar fi putut să realizeze mai mult.

Am uitat să menţionez că în prima zi ne-am dus la o bancă, pentru a schimba nişte bani. Pentru un dolar am primit 7,51 de quetzali. Această experienţă îţi pune din greu răbdarea la încercare, căci o operaţiune cât se poate de simplă durează extrem de mult. Funcţionarii băncilor, probabil că în toată lumea, lucrează foarte încet, având doar două trepte de mişcare: încetinită şi oprită. Din când în când îşi părăseau locul lor de muncă, cu sau fără banii noştri, iar noi ne tot întrebam dacă se vor mai întoarce vreodată.

Francisco, TG9ANF ne-a dus la Villa Nueva, la vreo 30 de km. sud de capitală, o distanţă mult mai mică în linie dreaptă, căci fiind o regiune muntoasă drumurile sunt foarte întortocheate. Majoritatea lor sunt în stare bună, dar traficul în oraşe, mai ales la anumite ore, este extrem de intens.

În Villa Nueva l-am vizitat pe Mario, TG9ADQ într-o zonă a oraşului aproape fortificată, cu porţi mari, păzite de paznici în uniformă, înarmaţi cu arme automate. În general astfel de paznici pot fi văzuţi în număr mare în oraşe, mai ales în prăvălii, sau stând în faţa prăvăliilor, a hotelurilor, a companiilor mai mari etc., ei sunt necesari din cauza numărului mare a jafurilor, ca de altfel şi în alte ţări ale Americii Latine.

Mario TG9ADQ

Mario, TG9ADQ este un electrician pensionar, are autorizaţie clasa General, deci poate opera pe toate benzile; a început radioamatorismul în 1985. Altitudinea rezidenţei sale este de circa 1500 metri. Are un dipol pentru 20 si 40 metri şi un vertical pentru 2-6-10 metri. Participă la concursuri şi a luat parte la DX-pediţiile interne, folosind indicative ca TG0AA, TG4P, TG4E, TG7M şi TG7I. Are logul pe calculator, nu are QSL-uri şi nu lucrează în telegrafie. Fratele său Marcelo, TG9ADZ este un Novice, care lucrează numai pe 2 si 40 de metri, exclusiv în fonie.

L-am vizitat şi pe Victor, TG9AWM, care locuieşte chiar în zona 19 din Guatemala City, un specialist în electronică, el instalează şi întreţine echipamente de radiocomunicaţii. Victor a participat împreună cu Francisco TG9ANF, Mario TG9ADQ şi alţii la toate cele cinci DX-pediţii pe vulcanul Pacaya, în rezervaţiile de biosferă Maya şi la Playas de Los Lipas. El are o autorizaţie clasa General, lucrează numai în SSB, are în jur de 125 entităţi DXCC lucrate. Ţine logul pe hârtie şi are QSL-uri.

Victor TG9AWM

În zona 11 a capitalei l-am vizitat pe Sergio, TG9SM, cu care am avut anterior legături atât în SSB cât şi în RTTY, dar nu am primit QSL-ul său. Cu ocazia vizitei mi-am "revendicat" datoria şi am primit confirmări pentru ambele QSO-uri. Sergio zice că el răspunde la QSL-urile însoţite de un IRC, dar nu şi la cele cu green stamps, căci îi vine greu să meargă până la bancă să le schimbe. Cred că scuza nu prea stă în picioare. El lucreaza în electronică, este un fost pilot, chiar şi un instructor de zbor. Cu mulţi ani înainte el l-a invăţat pe Francisco, TG9ANF să piloteze avionul. În casa lui am văzut un simulator de zbor folosit la antrenarea piloţilor.

Sergio TG9SM

Sergio TG9SM

Sergio, TG9SM a fost autorizat în 1977, are autorizaţie clasa General. Pe vârful pilonului său înalt de vreo 16 metri se află un Yagi cu 3 elemente pentru 10-15-20 metri. Este activ în SSB, RTTY, PSK, SSTV, dar nu şi în CW; are logul pe calculator.

În zona 11 din Guatemala City l-am cunoscut şi pe Emanuel, TG9AHM; el este inginer constructor şi arhitect; firma lui a construit multe case; rezidenţa sa mare şi frumoasă a fost proiectată şi înălţată de el. Emanuel are o autorizaţie clasa General, a început radioamatorismul în 1986, lucrează în SSB şi în câteva moduri digitale, dar nu şi în telegrafie; are peste 200 de entităţi DXCC lucrate. Foloseşte un Yagi cu 3 elemente pentru 10-15-20 metri, un vertical şi diverse dipoluri. El are două staţii complete şi separate; prima este echipată cu un Yaesu FT-920, a doua cu un Yaesu FT-767GX şi un Yaesu FT-900.

Emanuel TG9AHM

Într-o seara Francisco, TG9ANF m-a dus la radioclubul lor, situat in cartierul Mixco a capitalei, la etajul III a unei clădiri comerciale, plină cu prăvălii şi birouri. Acolo se foloseşte un Yagi cu 3 elemente pentru 10-15-20 metri, care pare să fie antena preferată a multor radioamatori. Nu am avut acces la acoperiş, asa că m-am limitat să fotografiez antena de departe, de pe terenul din faţa clădirii. Clubul are 220 de membri pe hârtie, dar puţini dintre ei sunt activi. Staţia lor foloseşte indicativul TG0AA; eu i-am lucrat în 1993, le-am trimis QSL-ul meu, dar nu l-am primit pe al lor. Cu ocazia vizitei am încercat să-l obţin, dar nu au gasit nici unul, deşi au răscolit prin dulapuri şi sertare. Adresa e-mail a clubului este: crag@gua.net, dar mă îndoiesc că vor raspunde la vreun mesaj dacă nu este redactat in limba spaniolă.

Statia de club TG0AA

Au venit la club mulţi radioamatori: Mario TG9ADQ, Marco Tulio TG9ANM, Francisco TG9ANF, Martin TG9AGW, Edgar TG9AXF care este QSL manager şi secretarul asociaţiei, Francisco TG9AVF, Evelin TG9AEY, secretara clubului, Julio TG9ATG, Rene TG9AWN, Eddie TG9ISY şi XE1AJY, Jorge TG9AAJ, preşedintele asociaţiei, Jose Manuel TG9AUO, Brando TG9AMH, Rene TG9NT, Julio TG9AVV, Claudio TG9AAA, Mariano TG9CY, Victor TG9AWM, Mario TG9ADQ şi alţii.

Am fost solicitat să vorbesc despre radioamatorismul din Statele Unite, unul dintre amatori a făcut pe translatorul. Eu nu vorbesc spaniola, dar mi-am dat seama curând că nici translatorul nu ştie englezeşte. Eu spuneam una, iar el traducea cu totul altceva, intuind probabil cam ce dorea audienţa să audă. Le-am spus printre altele că aş dori să-i fotografiez pe fiecare acasă la ei, la staţiile lor, le-am indicat unde mă pot gasi, dar nu m-a căutat nici unul dintre ei.

Radioclubul se pare că publică nişte buletine o dată la câteva luni, dar eu nu le-am văzut.

Rene, TG9NT ne-a invitat să mergem cu el la Oceanul Pacific, unde are o căsuţă, şi ne-am înţeles că duminica dimineaţa ne va lua de la hostel, însă sâmbătă seara a telefonat şi a lăsat un mesaj, cum că are probleme cu maşina şi a amânat excursia pentru câteva zile, promiţând că va reveni. Am pierdut duminica, căci nu aveam altceva planificat. Când am văzut că nu mai dă nici un semn de viaţă l-am chemat eu. De data asta Rene a zis că are probleme cu apa şi că mă va chema într-o oră, dar nu a mai chemat deloc. Menţionez acest episod pentru că este o situaţie destul de frecventă, de care am avut parte de câteva ori, cu diferite persoane. Sunt mulţi încurcă-lume pe care nu te poţi baza, trebue ţinut cont de acest fapt, iar activităţile trebuie ajustate după obiceiurile locale. Eu am pierdut multe ore aşteptând nişte amatori care au promis că vin, dar nu s-au prezentat şi nici n-au dat vreo explicaţie.

Am vizitat şi o familie de radioamatori, Marco Tulio, TG9AGD şi soţia lui Gloria, TG9AGB. Marco Tulio este directorul companiei sale de telefonie celulară, care are filiale în Guatemala şi în El Salvador; Gloria este şefa departamentului de vânzări; băiatul lor Tulio, TG9ATL este conducător tehnic, iar fata lor Lorena, TG9ATH este psiholog. Rezidenţa lor principală este in Guatemala City, unde au o staţie foarte frumoasă, doldora de echipamente. A doua rezidenţă se află în Palin, la circa 44 de km. sud de capitală. Acolo, pe un teren de două hectare, în mijlocul unei grădini tropicale au mai multe clădiri, un teren de baschet, o piscină mare si adâncă, un jacuzzi şi multe alte facilităţi de lux pe care bogătaşii obişnuiesc să le posede. Ceea ce m-a impresionat a fost un pilon înalt de vreo 35 de metri, cu felurite antene, unele fiind pe sol pentru reparaţii; e o regiune cu vânturi puternice.

Marco Tulio TG9AGD

Gloria TG9AGB

Într-o zi am avut o întâlnire planificată cu Jorge, TG9ADV, intenţionam să-l vizitez şi să-l fotografiez; am pierdut o jumătate de zi aşteptându-l, dar nu s-a prezentat, nici nu m-a chemat la telefon. Ce vreţi, în zonă aşa ceva nu este un lucru neobişnuit!

Trebuie să relatez despre alimentele pe care le-am consumat. Este un obicei al călătorilor să mănânce din specialităţile locale, sau cel puţin să le guste. În prima zi am fost însă precauţi şi am decis să mâncăm într-un restaurant chinezesc, acolo cel puţin ştiam la ce să ne aşteptăm. Era un local elegant şi scump, dar mâncarea nu a fost prea grozavă, cu excepţia unui fel numit Won Ton. Ziua următoare am optat pentru mâncarea tipic locală; fiului meu Tommy i-a plăcut, dar el nu e deloc mofturos, în vreme ce eu mai selectez. Nu prea sunt amator de taco şi tortilla, orez alb şi fasole neagră, şi nici de rădăcini de plante de care n-am auzit în viaţa mea.

Am mai mâncat şi în restaurante italiene; acolo nu am avut parte de nici un fel de suprize. După ani de studii de limba spaniolă, atât la liceu cât şi la universitate, Tommy ştia ce să comande. Eu am cerut o pizza în stil Hawaii, era bună, dar mult prea mare, nu am putut consuma totul. I-am spus fiului meu că dacă mănâncă şi jumătatea care mi-a rămas îi dau un bonus. Băiatul a mâncat şi a cerut bonusul. I-am dat cealaltă jumătate.

Cu Tommy am făcut câteva excursii de câte o zi, unele interesante, altele aşa-zise "capcane pentru turişti". Una din cele mai bune a fost la lacul Atitlan, la vest de capitală, un crater vulcanic de vreo 300 de metri adâncime, umplut cu apă şi înconjurat de vulcani. Noi ne-am dus printr-o agenţie turistică, dar se poate merge mult mai ieftin, deşi mai puţin comod, şi cu autobuze obişnuite. Am ajuns la Panajachel, un orăşel plin de restaurante, galerii de artă şi prăvălioare cu produse artizanale. De acolo am luat o barcă cu motor şi în circa 35 de minute am traversat lacul şi am ajuns la Santiago Atitlan, un orăşel asemănător cu Panajachel, dar mai mic. În Guatemala sunt peste 40 de vulcani, dintre care trei sunt activi.

O excursie foarte grea pentru mine a fost urcatul pe vulcanul activ Pacaya. Din Guatemala City am luat un autobuz turistic spre Antigua, iar de acolo am continuat spre sud-est încă 25 de km., pe un drum anevoios de o oră şi jumătate cu un alt autobuz, până la poalele vulcanului, înalt de 2552 de metri. La început se părea că urcuşul nu va prezenta probleme, mai ales că am văzut o droaie de copii zburdând pe pantă fără dificultate. Era o pârtie îngustă de junglă tropicală, foarte abruptă, plină cu stânci, pietroaie şi rădăcini groase. După scurt timp n-am mai putut continua, m-am întins pe jos ca să mă odihnesc. Apoi pentru 50 de quetzali am angajat un băieţaş localnic ca să mă urce panta cu un cal. Am fost ridicat de vreo şase turişti străini şi am continuat drumul fără prea mult entuziasm. Atunci m-a cuprins spaima să nu mă dezechilibrez sau să nu se împiedice calul şi să fiu aruncat peste stânci. A fost o experienţă mai mult decât neplăcută. Nu vreau să mai văd cai în viaţa mea, nici să mai vizionez filme cu John Wayne! În cele din urmă am ajuns la punctul până la care caii mai puteau urca, am fost coborât de pe cal de 5-6 turişti şi am încheiat pe jos ultima parte a urcuşului.

Nici coborârea nu a fost mai uşoară; a plouat, solul a devenit alunecos, am căzut de câteva ori şi nu m-am putut ridica pentru câteva minute. Muşchii picioarelor nu suportau greutatea corpului. Un timp am fost cărat de fiul meu şi de un străin. Eram convins că dacă supravieţuiesc acestui drum nu voi muri niciodată, şi până acum acest lucru s-a adeverit. Apropo, nici vulcani nu vreau să mai văd, nici măcar la TV.

Un alt drum foarte anevoios a fost la ruinele Maya din Copan, în Hondurasul învecinat. A fost o călătorie lungă cu maşina până la localitatea de frontieră El Florido, apoi alţi 15 km. până la ruinele mari şi numeroase. La graniţă ne-am prezentat paşapoartele, ni s-au cerut câţiva dolari, dar nu ni s-au eliberat chitanţe. A fost una din multele manifestări de corupţie întâlnite, un fenomen obişnuit în regiune. Chiar şi pe autobuzele de cursă lungă, se plăteşte, câteodată se dau bilete, alte dată banii se rătăcesc. Zona ruinelor este împărţită în trei porţiuni, pentru ca să vizitezi totul trebuia să cumperi trei bilete destul de scumpe. Noi am luat unul de $10.00.

Cea mai rea "capcană de turişti" ne-a fost recomandată de cei de la hostelul Los Volcanes, unde am locuit: destinaţia era localitatea Monterrico de pe coasta Oceanului Pacific. Ni s-a spus că este un loc minunat, o atracţie turistică deosebită, că este uşor de ajuns acolo, trebuie doar să luăm un autobuz local până la Trebol, de unde pleacă o serie de autobuze spre toate direcţiile din ţară, şi de unde putem lua o cursă până la plaja din Monterrico. Nu era chiar aşa. Am ajuns la Trebol dar de acolo nici un mijloc de transport nu mergea direct la Monterrico. Mai întâi am luat o rablă de autobuz, care în patru ore ne-a dus la Mixco, de acolo ne-am îmbarcat pe un al treilea autobuz, şi mai răblăgit, ca să ne ducă şi mai la sud, într-un sat, de unde am urcat pe o caricatură de barcă cu motor. Aceasta ne-a transportat printr-o lagună a canalului Chiquimulilla, prin mlaştini de mangrove, iar după vreo 15 minute am ajuns la Monterrico, dar nu şi la ocean. Erau acolo nişte aşa-zise taxiuri, de fapt camionete, cu care ni se oferea pentru 15 quetzali un transport până la plajă. Neştiind cât de departe este oceanul am acceptat; după vreo zece minute camioneta s-a oprit, iar şoferul a intrat într-un fel de restaurant. Nu se zărea nici o întindere de apă, am aşteptat ce-am aşteptat, dar în cele din urmă am intrat şi eu în restaurant şi l-am găsit pe şofer odihnindu-se într-un hamac. I-am amintit că înţelegerea a fost să ne ducă până la plajă. Vizibil deranjat, şi-a întrerupt siesta şi ne-a dus printr-un cimitir şi mormane mari de gunoi până la ocean. Ne-am plimbat pe ţărm cam un kilometru, am văzut 3-4 persoane şezând pe nisipul negru vulcanic, alţi 5-6 stăteau la mese în nişte restaurante prăpădite, în rest nimic interesant de văzut sau de făcut. Ne-am întors, lăsând în urmă această mizerie de Monterrico, ne-am urcat iar în barca cu motor, apoi în cele trei autobuze prăpădite, pentru a ne întoarce la hostel. În autobuzuri radioul era pus la maxim, aşa le place localnicilor. Într-unul dintre autobuze, pe rândul de scaune paralel, chiar în dreptul meu şedea un bărbat tare beat şi vesel. Cânta tot timpul odată cu radioul, se încrunta în răstimpuri doar când lirica lui diferea de aceea revărsată din difuzoare. Fuma ţigară după ţigară, deşi în autobuz fumatul era interzis, dar nimeni nu s-a sinchisit. Până la urmă, obosiţi, înfometaţi şi plictisiţi am ajuns la hostel. Pe cel care ne-a dat ideea cu Monterrico l-am răsplătit nedându-i bacşiş la plecare.

În cartierul Aurora al capitalei, în zona 13 am vizitat o grădină zoologică frumoasă, bine organizată, care era totodată o grădină botanică cu arbori rari, identificaţi şi etichetaţi, precum şi nişte bolovani masivi ciopliţi, vestigii ale vechii culturi Maya. Am luat masa acolo, într-un mic restaurant chinezesc.

În aceeaşi zonă am vizitat Muzeul Naţional de Artă modernă, căruia i-am donat nişte cărţi scrise de soţia mea Eva despre pictura haitiană şi din Republica Dominicană. Am mai vizitat Muzeul de Arheologie şi Etnografie, precum şi Muzeul de Istorie naturală, ambele interesante şi instructive.

Ca orice turist care se respectă am făcut şi noi cumpărăturile de rigoare, o dată la Mercado Central şi de câteva ori la Mercado de Artesanias. Am cumpărat cantităţi exagerate de măşti de lemn sculptate şi pictate, textile cu motive locale, care seamănă cu cele româneşti, statuete de ceramică, bluze şi cămăşi cu broderii specifice locului şi alte bazaconii. Am plătit cu ce am avut: quetzali şi dolari, ambele au fost respectuos acceptate. Am pierdut o grămadă de timp cu tocmeala, care face parte din obiceiurile locului, dar oricât aş fi reuşit eu să cobor preţul unui produs, l-am găsit mai târziu în altă parte mult mai ieftin.

Cele văzute în Guatemala au fost cu totul deosebite de ceea ce poţi vedea în New York, tocmai în aceasta a constat atracţia călătoriei. Dacă m-aş fi mulţumit cu lucruri cunoscute puteam să merg în New Jersey sau să stau acasă. Da, Guatemala a fost deosebită, dar trebuia să te adaptezi.

Odată un misionar nou-venit a intrat într-un restaurant şi a cerut nişte supă. Când chelnerul i-a adus supa misionarul a zărit în ea un gândac, a făcut scandal şi a cerut să i se aducă o altă supă. După câteva zile a intrat în acelaşi restaurant şi a comandat din nou o supă. Când i se aduce supa, vede în ea o insectă, dar de data aceasta nu mai face scandal, scoate insecta şi o aruncă. Data viitoare când merge în acelaşi local şi cere o supă, găseşte în ea o gâză şi o mănâncă, gâza fiind o sursă bună de proteine. Când peste o vreme intră în acelaşi restaurant, comandă o supă şi chelnerul i-o aduce fără nici o insectă, misionarul face scandal.

La plecare, la sfârşitul călătoriei, eşti supus la aeroport unui control strict, în căutare de materiale periculoase, care trebue confiscate, pastă de dinţi, creme cosmetice, sticluţe cu parfum etc. În bagajul meu de mână s-au găsit nişte bucăţi mici de lavă, cam de 3 cm. diametru fiecare, pe care le-am cules de pe vulcanul Pacaya; mi-au fost confiscate pe dată, ca fiind materiale periculoase, mi s-a spus că aş putea pocni în cap pe cineva cu ele. Nu glumesc, ăsta le-a fost argumentul. Auzind una ca asta chiar că mi-a venit să le dau vameşilor în cap cu ele. Am încercat şi eu să argumentez în faţa a 8-10 angajaţi că în acelaşi bagaj am patru statuete grele de piatră, imitaţie a celor făcute de artiştii Maya, care erau de vreo 30-40 de ori mai mari şi mai grele decât bulgării mei de lavă, dar degeaba, statuetele erau considerate permise. Ca peste tot în lume, oficialii încăpăţânaţi şi obtuzi, mai ales dacă sunt în uniformă, sunt insensibili la argumente logice. Am cerut lista obiectelor interzise, ziceau că nu au listă. Am cerut chitanţă pentru obiectele confiscate, ziceau că nu au chitanţiere. Am promis atunci că în articolul meu voi descrie amănunţit vigilenţa lor patriotică şi voi trimite o copie ambasadorului Guatemalei în Statele Unite. Ca prin minune, bulgării mei au fost reclasificaţi ca fiind neprimejdioşi şi mi-au fost restituiţi.

Ne-am întors prin Dallas/Ft.Worth, am trecut iar prin controale, dar ofiţerii texani nu s-au sinchisit defel de lava mea. Ambele avioane au avut intârziere din cauza vremii nefavorabile, dar în cele din urmă am ajuns acasă.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la calculator, am şters peste 300 de spamuri şi am răspuns la mesajele reale.

A fost un voiaj greu, dar interesant.

George Pataki WB2AQC

Articol aparut la 18-10-2006

13010