Gheorghe Oproescu YO4BKM

Cele de mai jos reprezintă experiența trăită de autor și vizează echipamente, trafic, surse de documentare, activitatea de club ca membru al mai multor radiocluburi din țară, dar și preocupările radioamatorilor cu care inevitabil veneam în contact. Sunt convins că nu pot cuprinde nici pe departe lumea complicată și complexă a radioamatorismului deceniilor trecute, mai ales că pe atunci pătrundeam în ea ca începător, comentariile vor aduce cu siguranță multe completări.

Acum aproape 50 de ani obțineam licență de radioamator ca membru al unui radioclub județean, deși mai bine de 10 ani înainte experimentam construcții la fel ca mulți alții, la nivelul de atunci în condiții care azi ar stârni zâmbete, cu cablaj aerian (pretențios numit „convențional”) sau pe carton în loc de circuit imprimat, ciocan de lipit încălzit în jar sau la flacără și, în lipsa unui club cu instructori sau a altor radioamatori, sursele de informații erau cărțile și revistele din care practic devoram tot ce realizau radioamatorii de atunci, adevărate exemple ale pasiunii, din care care mulți sunt activi și azi. Poate că cele de față îi va stârni să intervină cu detalii prea puțin cunoscute, astfel încât la baza de date care există ca istorie a radioamatorismului cu echipamente, competiții, clasamente, să se adauge și nota personală a celor care le foloseau, sentimentele, visurile, dezamăgirile, sacrificiile și realizările lor, relația cu societatea, făcând ca o astfel de bază de date să devină una vie, însuflețită.

Organizarea

Până la terminarea liceului nu am părăsit localitatea natală, în mediul rural, pe Vale Buzăului, avantajos economic pentru familie dar dezavantajos pentru radioamatorism, trăiam undeva la deal-munte, localitatea nici măcar electrificată nu a fost până prin 1956, nici vorbă de vreun cadru organizat pentru radioamatorism. Așa că învățam abc-ul din cărți și reviste, începând cu modul în care se fac lipiturile (rețin un avertisment din cărțile de atunci, „nu lipiți mai multe piese în același loc și nici nu răsuciți terminalele, veți avea probleme la dezlipirea unei singure piese”), învățam cum arată (în desen) diferite componente passive și simbolizarea lor, codul culorilor, cum se execută bobinele de tip „fagure” sau „fund de coș”, ce sunt circuitele acordate, ce este lungimea de undă, frecvența, formula lui Thomson. De mare folos mi-a fost „Ghidul radioamatorului constructor” de Mihai Tanciu și George Racz tipărită la Editura Tineretului dar păstrez în memorie și impresia lăsată de articolele din excelenta revistă „Sport și Tehnică”, cu serialele legate de construcțiile de emițătoare, cu teoria și proiectarea amplificatoarelor, multiplicatoarelor de frecvență etc din care nu înțelegeam pe atunci decât că există și că sunt teribil de complicate, dar pe care am ajuns să le înțeleg și chiar să le folosesc mulți ani mai târziu ca radioamator. Și nu eram singurul cu astfel de preocupări, aproape toți care erau interesați de radioamatorsm aveam caiete în care conspectam date din cărțile sau revistele împrumutate și nu de puține ori aceste caiete treceau din mână în mână. Un coleg de clasă la liceu, devenit mai târziu un renumit jurnalist la Informația Bucureștiului apoi scriitor, membru al Uniunii scriitorilor, dar nu și radioamator, era chiar mai avansat decât mulți dintre noi, știa că există „bobine ecranate”, ceva teribil de complicat fără de care nu există radio serios. Altul, devenit profesor de fizică și matematică la țară și-a folosit pasiunea suplinind lipsa centrelor de depanare radio-tv, dar nici el nu a devenit radioamator. Așa cum făceau și alți absolvenți de fizică sau matamatică și fizică, adesea la forma fără frecvență, cu locuri de muncă la țară, de obicei în localitățile natale, care nu găseau cadrul unui radioclub în care să se poată autoriza. Procedurile de autorizare erau mult mai anevoioase decât acum, chiar cu multă birocrație și cu implicarea fățișă a „serviciilor” iar drepturile acordate de autorizații erau mult mai restrânse decât azi. Pe la 13-14 ani mi-am construit primul meu receptor pe unde lungi și medii cu detector de galenă, circuit acordat cu bobină „fund de coș” și un CV cu o singură secțiune dăruit de responsabilul unui centru de depanare din vecini, prieten cu tata, căști radio „captură de război”, adică recuperate de unchi și mătuși din tehnica militară aruncată de nemți când s-au retras pe Valea Buzăului spre Ardeal sau procurate la troc contra alimentelor, la care ascultam când pășteam vitele familiei, aveam antenele întinse prin copaci. O poză de când aveam 10 ani mă arată în această ipostază de cow-boy și radioamator în devenire, motiv pentru care o folosesc ca avatar pe acest forum.

Tot acel responsabil de la centrul de depanare mi-a dat un tub 3V4 și câteva componente pasive cu care am reușit ca, în ultimul an de liceu, să-mi fac un receptor cu reacție 0V0 pe US. De câțiva ani vitele ne fuseseră luate de CAP (condiție să pot da admitere la liceu) și aveam mai mult timp pentru studiu și bricolaj în afara lucrărilor din gospodărie.

Devenind student la TCM la Institutul Politehnic din Galați în 1964 (specializarea electronică se găsea cel mai aproape la București și mă cam înspăimânta un oraș atât de mare, dar mă pasiona și mecanica) după doi ani în care m-am deprins cu ritmul studiului și mi-am putut face timp liber am început să frecventez și radioclubul județean unde autorizarea ca SWL mi s-a părut destul de formală, a fost suficient să arăt că îmi construisem între timp un receptor cu reacție după o schemă 0V2 cu tuburi (câți mai știu azi cum arată o schemă nVn?) și cunosc câteva expresii din codul Q, codul de prescurtări plus prefixele radio ale țărilor vecine, ajungând astfel radioamator de recepție în benzile de frecvență de la 3,5 MHz la 22 GHz (!!!), cu indicativul YO4-3125/GL fără să mai frecventez alte cursuri. Autorizația a fost eliberată de Direcția Județeană de Poștă și Telecomunicații. Pentru a deveni HAM la categoria a III-a (începător US 25 W în benzile de 80 și 40 m și 5 W în 10 m) trebuia îndeplinit un barem de minimum 500 de QSO-uri ca SWL, din care cel puțin jumătate în telegrafie, la care se adăuga un minim de districte YO și țări străine. Pentru categoria a II-a trebuia făcută dovada a peste 1500 de QSO-uri în categoria a III-a. Apoi examen la cinci probe, radioelectronică (scris), regulamente (scris), trafic radio (oral), telegrafie (scris și „oral”) și norme de tehnica securității muncii (scris), susținut într-o comisie a Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, comisie alcătuită din președinte, examinatori pe diferite specialități, secretară. La care se și pica în număr destul de mare, restanțele se dădeau cu altă ocazie, când se convoca comisia. După ce se promova examenul ministerul emitea, ca și astăzi, un certificat pe baza căruia se făceau demersurile pentru a obține autorizație și indicativ, dar nu ca azi, atunci autorizația presupunea o verificare cel puțin la fel de amănunțită ca cea pentru a obține pașaport și viză pentru țările occidentale, apoi ținerea continuu sub controlul „serviciilor” din simplul motiv că undele radio nu se opresc la graniță. Ca și la pașaport, autorizația se elibera cu întârziere sau nu se elibera deloc. Nu susțineau examen la radioelectronică specialiștii atestați, incluși într-un anume nomenclator al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, iar la telegrafie nu susțineau examen cei care aveau o pregătire confirmată de brevete de telegrafist la categoria la care doreau să promoveze ca radioamator sau cei care doreau să se autorizeze în domeniul UUS, categoria V-a (începător UUS, 25 W) și a IV-a (avansat UUS, 100 W), probabil benzile de UUS erau considerate prea puțin utilizabile, cam la fel cum au fost considerate undele scurte la începutul secolului trecut când radioamatorii au descoperit practic avantajele acestora. Nu se bănuia că, mai târziu, telegrafia va fi scoasă din rândul cunoștințelor obligatorii pentru a deveni radioamator de US și înlocuită de sisteme mult mai sofisticate, iar undele ultrascurte vor fi depășite în materie de frecvențe înalte de traficul pe microunde.

După absolvirea facultății am fost repartizat la Pitești unde am putut să-mi completez cunoștințele (de specialitate dar și printre radioamatori) și am devenit YO7BKM, indicativ schimbat apoi din nou în YO4BKM la Brăila în 1994.

Pentru QSL-uri existau la club mii de imprimate gen cărți poștale pe care fiecare aplica ștampila cu propriul indicativ, eventual numele, QTH-ul și locatorul. Tipărirea QSL-urilor proprii era o problemă încurcată, regimul tipăriturilor era foarte sever controlat, mai ales când era vorba de mii de exemplare (să fie oare manifeste codate?), teoretic se puteau obține aprobări dar la care trebuia să justifici fiecare înscris care părea înspământător pentru politrucul care nu înțelegea ce înseamnă TNX, AGN sau altele. În final am găsit o soluție practică când am realizat QSL-urile pentru stația colectivă a studenților YO7KFV pe care o înființasem și al cărui responsabil eram. Mi-am făcut o machetă de QSL și, cum aveam laborator foto, o copiam pe hârtie-carton de câte ori aveam de completat câte un stoc de QSL-uri. Văzând cum mă chinui așa, un bun prieten, care nu era radioamator dar deservea o mașină de multiplicat de tipul RoMajor, mi-a tipărit câteva mii de cartoane dar și cu indicativul meu, pe QSL-ul propriu desenasem o vulpe care saliva privind la niște struguri pe care era scris DX. Sau o capră neagră care aruncase din coarne pe operator direct pe Sfinxul Bucegilor, pe acestea le expediam când mergeam în portabil pe munte.

Dotarea tehnică

Mulți radioamatorii pe care i-am cunoscut în radiocluburi în anii ’70–’80 care aveau echipamente, mai ales pentru UUS în construcție proprie, făceau multă risipă de imaginație. Nu voi da nume, dar exemplele sunt reale și provin din Pitești. S-a reușit construcția unui emițător în 144 MHz plantând în etajul final „un pumn de BC-uri”, care debitau cca 0,7 W în antenă. Nu mai era un secret construirea unui oscilator până la 200 MHz cu BC 107, chiar dacă era un transistor de audiofrecvență. Sau s-a experimentat cu oarecare succes modularea în amplitudine în etajul final pe UUS folosind tehnica amplificatoarelor magnetice. Sau un transceiver pe 14 MHz cu conversie directă la recepție și DSB la emisie, etaj final cu BD 135, extrem de redus ca dimensiuni, cu care s-au putut lucra trei continente folosind o antenă VS1AA. Am folosit și eu în anii ’80 un transceiver cu DSB la emisie și conversie directă la recepție pe banda de 3,5 MHz, dar cu două bucăți 2N3632 în contratimp în etajul final, cu oscilator pe cristal pe 2,2 MHz plus VFO de transpunere în bandă și antenă LW. Mai tîrziu i-am adăugat un filtru SSB cu patru cristale pe 2,2 MHz (aveam cinci cristale identice, unul era deja în oscilator) după ce am reușit să le „trag frecvența” cu guma sau creionul moale astfel încât să atenueze destul de bine banda laterală inferioară. S-au experimentat construcții în care tranzistori banali (aceeași BC107, în carcasă metalică pe atunci) erau alimentați la peste 200 V în regim zis „de avalanșă”, i-am folosit și eu pentru a alimenta cifrele din tuburile Nixie folosite într-un numărător HM cu circuite integrate logice din seria CDB. Poate că își mai amintesc unii că se putea obține modulare SSB prin tehnica defazării, fără a se folosi filtre, se spunea că a fost pefecționată de radioamatori. Dacă defazarea semnalului oscilatorului pilot era simplu de făcut deoarece avea frecvență fixă, defazarea semnalului vocal, chiar limitat prin filtrare în intervalul 300-3000 Hz, presupunea folosirea de componente pasive (condensatori și rezistențe) cu valori nestandardizate și toleranța sub 1% asamblate din grămadă și măsurate cu aparate de precizie. Prin anii 1972 am avut în dotare un astfel de defazor fabricat industrial și mă bătea gândul să-l folosesc, semăna cu tuburile electronice metalice de proveniență sovietică, dar am preferat să ajustez cristalele pe 2,2 MHz procurate prin club, le mai am și acum.

În lipsa fitrelor XF9 pentru SSB, schema DSB la emisie era destul de folosită la emițătoare HM. Se găseau și filtre sovietice pe 500 kHz dar, din cauza frecvenței destul de coborâte, era dificilă transpunerea dintr-o singură schimbare de frecvență în benzile de la 14 MHz în sus.

Revista Sport și Tehnică a fost înlocuită de Tehnium, subordonată unei alte autorități mai apropiată de propaganda acelor vremuri, revista era mai slabă din mai multe privințe, plecând de la calitatea hârtiei până la conținutul articolelor. Cu toate acestea apăreau și articole excelente sub semnătura unuia din monștri sacri ai undelor ultrascurte, regretatul YO3AVE pe care l-am cunoscut și personal, care publica tot ce trebuie pentru a reuși „din prima”, atât schema cât și cablajul. După o astfel de schemă am realizat în 1976 o stație în 144 MHz, emițător cu 2N3375 în etajul final, modulat în amplitudine în final și prefinal (2N2219), receptor dublă conversie care, având a doua frecvență intermediară pe 475 kHz, detecția pe flanc a semnalelor FM cu bandă îngustă era mult mai eficientă. Singura deosebire față de schema lui YO3AVE a constat în folosirea a trei cristale pe 72 MHz comutabile electronic pe care le aprovizionasem cu ocazia unui stagiu petrecut în Germania Federală, în loc de un cristal pe 8 sau 12 MHz cum era în schema originală, s-a simplificat construcția emițătorului. Deși aveam posibilitatea să mă dotez din Germania cu aparatură industrială, am preferat să mă aprovizionez cu componente cât să-mi ajungă mult timp pentru construcțiile care mă atrăgeau mai mult decât traficul în sine. Unele din ele (CV triplu pentru UUS, cristale, microfon dinamic, tranzistori) le mai am și acum.

În privința antenelor nu existau mari deosebiri față de ce se folosește azi. Foarte folosite în US erau cele „fir lung” datorită ușurinței cu care se puteau executa și acorda în orice bandă cu ajutorul filtrului Π din etajele finale cu tuburi, în UUS se foloseau Yagi cu 5–9 elemente și, după 1975, antena Swan pe care am avut-o și eu până în 1989 și pe care o echipasem cu un rotor HM construit cu un motor de ștergător de parbriz de Dacia 1300 completat cu un reductor suplimentar. Cum specializarea mea în mecanică o constituiau roțile dințate și dinamica utilajelor tehnologice, nu mi-a fost greu să-mi fac un al doilea reductor cu angrenaj melcat realizat fără mașină sau scule de danturat, lucrând angrenajul pe un strung foarte banal, mi-a fost de folos și o calificare în domeniul strungăriei dobândită pe vremea când nu aveam voie să acced la facultate (dosarul, bată-l vina), până în 1964, momentul când s-a produs cea mai mare liberalizare politică în cadrul unui regim communist de la noi și trăit de mine la vârsta adolescenței. Pentru cine nu crede că se pot face angrenaje melcate numai pe strung, îi stau la dispoziție pe orice cale. Este cam ca oul lui Columb. La fel de rar ca echipamentele aduse din străinătate se mai vedea câte o antenă beam rotativ pentru US, procurată odată cu echipamentul.

Spre deosebire de azi lipseau aparatele de măsură și reglaj pentru stațiile radio. La club exista un grid–dip meter cu ECC 85 și bobine comutabile (fabricație Tesla) care nu acoperea toate benzile noastre și, unde le acoperea, ocupau pe scală câțiva mm, cea mai redusă scală era în 144 MHz. În lipsa de altceva mai bun eu foloseam ce foloseau mulți alții, respectiv improvizații HM. Un „măsurător de câmp” era o bobină cu câteva spire pe aer, o diodă cu germaniu și un instrument de măsură, cu care mă ajutam să realizez acordul corect al circuitelor urmărind maximul de semnal. Pentru a măsura frecvența în 144 MHz mai precis decât aparatul de la club mi-am făcut un „țambal”, o linie Lecher cu două fire din cupru întinse paralel la 3 cm una de alta pe o riglă de lemn da cca 3 m lungime, terminată în gol la unul din capete și cu o buclă semicirculară la celăllat capăt. Cuplam bucla cu oscilatorul emițătorului, așezam lângă ea măsurătorul de câmp și, plimbând tăișul unui cuțit pe post de scurcircuitor pe fire, urmăream indicațiile măsurătorului și depistam astfel pozițiile de acord ale scurtircuitorului. Distanța dintre două poziții successive, măsurată cu ruleta, dădea valoarea jumătății de lungime de undă din care aflam frecvența, o estimare mult mai precisă decât cu undametrul. Așa mi-am acordat în bandă primul meu emițător pe UUS arătat mai sus, am lucrat cu el cca 3 ani, inclusiv în concursuri și nu am ieșit niciodată în afara benzii permise pentru lucrul în telefonie. Puterea era estimată cu un alt „măsurător de câmp” din care lipseau dioda și instrumentul de măsură, fiind înlocuite cu un bec. Un bec „baionetă” pentru etajele de mică putere, becuri de lanternă ori de automobil la etajele de putere scăzută sau becuri de iluminat la 220 V și diferite puteri pentru ce depășea 30–50 de watt care se cuplau în loc de antenă. Dacă un bec de cca 60 W devenea „alb” etajul final debita sigur cel puțin 45– 50 W, se considera că efectul termic este mai eficient la radiofrecvență. Acordul cu antena se făcea după curentul minim din etajul final iar la puteri mai mari se urmărea iluminarea maximă a unui bec cu neon sau a unui tub fluorescent apropiat de linia de alimentare dacă nu era coaxială. După ce trecea un timp în care curiozitatea constructorului era satisfăcută, se putea trece la construirea unui reflectometru și, rara avis, a unui transmatch cu roller inductor. Sensibilitatea receptorului o măsuram prin metode la fel de originale. Se monta la intrare o antenă de câțiva zeci de cm și, în apropiere de ea, se frecau două piese din metale diferite (de exemplu un cuțit și o șurubelniță), dacă în difuzor se auzeau pârâituri se spunea că sensibilitatea este destul de bună. Sau, pe 144 MHz, se recepționa baliza de la club cu coada șurubelniței în loc de antenă și lungimea acesteia era o estimare a sensibilității. Făcând abstracție de poziția acestei „antene”, vecinătăți etc. Cât despre măsurarea impedanței antenei, analiza spectrului emis, lărgimea de bandă a filtrelor, erau de neînchipuit pe atunci să fie vreodată și la îndemâna noastră.

Traficul radio

Tot prin anii ’70 a început să apară și traficul „exotic” în UUS, respectiv pe sateliții Oscar sau chiar EME, citeam în reviste despre puținii radioamatori YO care au realizat astfel de legături radio. Alte mostre de trafic „exotic”, dar în US, la care au fost parte și radioamatori YO, era cel în care cineva putea lucra, într-un QSO multiplu, alte două stații situate la antipozi între ele. Îmi amintesc de un articol din una din revistele noastre în care erau descrise astfel de QSO-uri, nu mai rețin numele celui care a reușit performanța din YO, care a lucrat o stație de la Polul Nord și alta de la Polul Sud, beneficiind de sprijinul unuia din corespondenți care l-a introdus în această masă rotundă, ceva mai mult decât un DX Cluster de azi. Aceasta este una din performanțele care, cum arătam la începutul articolului, greu se mai poate egala azi în aceleași condiții. Sau, o altă performanță de care am aflat pe când eram SWL în Galați, un radioamator YO a lucrat toată Europa cu 1 W în 3,5 MHz CW. Toate acestea ne dădeau un imbold teribil să facem tot ce este posibil să ajungem și noi radioamatori, să frecventăm cluburi, să învățăm, să construim și să experimentăm.

O notă aparte o avea un serviciu de amator de pe atunci numit SCTR (serviciul de control trafic radio) în care activau voluntar radioamatori selecționați după criterii pe care nu le-am cunoscut niciodată. Rolul acestuia era de a supraveghea traficul radio, de a avertiza pe cel care săvârșea abateri și de a-i face raport la autoritățile noastre de atunci. Țin minte că un foarte experimentat radioamator piteștean dar cam glumeț din fire (acum SK) a lucrat într-un concurs cu două emițătoare fără să aibe voie, a fost apelat de SCTR în telegrafie cu observația „2TX”, el s-a făcut că îl cheamă o stație cu indicativul 2TX căreia i-a dat și i-a cerut controlul, cei de la SCTR nu au gustat gluma și, în urma raportului, a fost suspendat de la competiții o lungă perioadă. Sancțiuni aspre primeau și cei care nu trimiteau logul de concurs, se ajungea până la suspendarea din competiții. Și mai era ceva care azi nu prea se mai întâlnește: cei din conducerea FRR, inclusiv secretarul general (singurul secretar general care a existat în afară de cel cunoscut de tot poporul), apăreau în trafic sau în concursuri foarte des și nu se sfiau să facă observații privind calitatea emisiunii partenerului, motiv dătător de marii emoții.

Radioamatorismul nu se putea practica decât în cluburi organizate după criterii sportive, radioamator în afara clubului nu putea exista. Deși radioclubul județean Argeș avea rezultate sportive foarte bune, inclusiv maeștri ai sportului, deși avea radioamatori de top și foarte apreciați profesional în alte domenii economice ale județului, unii ocupau chiar funcții de conducere la vârf, am fost dezamăgit când am aflat câtă atenție se acorda radioamatorismului de către mai marii sportului. Țin minte că, în Pitești fiind, am participat la o ședință de bilanț a cluburilor sportive din municipiu deoarece făceam parte din conducerea clubului ca responsabil cu UUS. Ședința era prezidată de întâiul stătător politic și administrativ al municipiului care a deshis lucrările cu anunțul că sunt prezente conducerile tuturor cluburilor sportive, nici nu era de conceput o prezență mai redusă pe vremea mobilizărilor în unanimitate. După materialul introductiv discuțiile au fost confiscate de fotbal, întâiul stătător intrând în toate amănuntele legate de transferări, bază materială, fonduri alocate etc. Trenând fără să ajungă și la radioamatori, eu am strigat din sală că se lungește prea mult, întâiul stătător m-a interpelat sever ce ramură sportivă reprezint eu, „ce sunt ăia radioamatori?” a întrebat el după răspunsul meu, „păi, ați anunțat că sunt prezente toate cluburile sportive” i-am replicat, mai-mai că nu ne-a dat afară din sală, să se mai discute și despre noi dar și despre alte cluburi nu s-a mai găsit timp, ședința s-a terminat într-o stare de mare lehamite și sictir. Puțin timp după acest bilanț, din ordinul aceluiași întâi stătător toți salariații din municipiu erau obligați să verse din salariu suma de 10 lei (se reținea direct pe statul de plata) pentru susținerea clubului local de fotbal. Inclusiv radioamatorii care ne plăteam din venitul propriu echipamente, antrenamente, deplasări în portabil pe vârf de munte și aduceam trofee cu doar o mână de oameni.

Destul de vizibilă era prezența „serviciilor”. În Argeș (poate și în alte județe) am apucat câteva convocări la sfârșit de an la care toți membrii clubului, fără excepții decât bine motivate, erau prezenți la o ședință organizată de club cu participarea „colegilor” noștri în civil. La primul punct ni se aduceau la cunoștință abateri săvârșite de radioamatori români, cu date concrete. Sau cazuri de stații pirat, multe în CB pe 27 MHz foarte ieftine în Occident, dar și stații de telecomandă pentru aero și navomodele neînregistrate pentru a fi autorizate. Cu totul diferit era al doilea punct în care erau descrise mesaje comprimate transmise pe frecvențe care se puteau afla și în benzile noastre sau pe care unii din noi le puteau recepționa dat fiind construcția aparaturii. Ni se dădeau detalii privind caracteristicile tehnice ale unor astfel de transmisiuni, din care importantă era puterea redusă a emițătorului, ceea ce presupunea un transfer de informații de la o sursă către un curier aflat în apropiere, după cum ni se explica, chiar cu exemple concrete din județ. Deoarece dotarea „colegilor” nu putea acoperi arii foarte mari se făcea apel la noi că, dacă auzim astfel de emisiuni, să reținem frecvența, momentul, eventual să facem și o evaluare a puterii emițătorului sau chiar să facem și o înregistrare pe bandă și să le comunicăm aceste date. Nu știu dacă cineva a făcut acest lucru. Dar mare parte din ce se prelucra la aceste ședințe se știa deja printre noi, aflată din „zgomotul de fond al radioamatorilor” și, probabil, scopul acestor întâlniri era ori de a ne arăta că „ei” mai sunt „pe fază”, dar și de a sonda starea de spirit din rândul nostru în cadrul unor discuții care se anunțau din start a fi libere și care se purtau fără încercări de intimidare ori de provocare. Sau, poate, să ne arate că există elemente comune la care putem participa, aspect din care în a doua jumătate a anilor ’80 nu ar fi fost exclusă o doză de buna credință.

Gheorghe Oproescu YO4BKM

Articol aparut la 15-9-2018

5963