Florin Cretu YO8CRZ

Recepția cu diversitate nu este de dată nouă. Primele aplicații comerciale au apărut în anii ’30, și tot în acea perioada de timp au apărut și primele articole pe această temă în reviste pentru radioamatori. Aplicații cu dublă sau chiar triplă diversitate erau folosite curent încă din anii ‘50. Folosirea acestora nu era prea comodă, necesitând acordul manual al celor două sau trei receptoare pe aceeași frecvență.

O scurtă istorie a recepției cu diversitate, foarte bine făcută, se poate vedea aici.

Există mai multe tipuri de recepție cu diversitate în unde scurte, cele mai multe destinate să compenseze unele efecte ale propăgarii ionosferice.

1. Recepția cu diversitate de polarizare. Propagarea ionsferică determină uneori rotația în timp a polarizării. Cel mai adesea polarizarea este eliptică, un semnal refractat de ionosferă putând fi recepționt fără probleme atât cu antene cu polarizare verticală cât și orizontală. Când se produce însă rotirea polarizării, fie polarizarea orizontală fie cea verticală pot fi favorizate, cu diferențe ce pot trece de 20dB. În acest caz, dacă recepția este făcută simultan pe două antene cu polarizări diferite, se poate alege antena ce produce semnalul cel mai bun la un moment dat sau și mai bine dacă audiția este efectuată în căști stereofonice, semnalele provenite de la cele două antene cu polarizari diferite sunt procesate de „materia cenusie” a operatorului. Practic, când polarizarea se schimbă, se simte cum semnalul trece dintr-o ureche în alta...

2. Recepția cu diversitatea unghiului de sosire a undelor în plan vertical. Necesită în principu două antene orizontale montate pe același pilon, la distanță de cel puțin 0.25 lambda. Aceste antene vor avea câștigul maxim la unghiuri diferite în plan vertical. Cum unghiul de sosire a undelor refractate de ionosferă se schimbă în timp, se asigură în acest fel o mai bună acoperire pentru unghiurile optime la recepție. De menționat că în special la antenele orizontale, montate la înălțimi foarte mari (>3 lambda, așa cum e cazul unui dipol pentru banda de 10m pe un bloc cu 10 etaje) se produce fragmentarea puternică a lobilor de radiație în plan vertical, ce rezultă în lobi foarte ascuțiți și cu nuluri pronunțate între lobi. Rezultatul este un fading aparent mai pronunțat la asemenea antene, comparativ cu cele plasate la înălțime mai redusă, la care câștigul variază mai puțin la aceleași schimbări al unghiului de sosire a undelor. Fenomenul de fading mai pronunțat datorat variațiilor unghiului de sosire, (la antenele plasate la înălțime foarte mare), este foarte cunoscut de cei care opereaza stack-uri de antene și care au acces individual la fiecare antenă din stack. Figura alăturată prezintă diagrama de radiație (caracteristica directivă) a unui dipol pentru banda de 10m la 0.5 lambda de sol (curba roșie), respectiv 3 lambda de sol (albastră). Să presupunem o schimbare în unghiul de sosire de 5 grade. În tabelă este prezentat câștigul pentru un dipol la 10, respectiv 15 grade elevație plasat la 0.5, respectiv 3 lambda. Se observă variația majoră de câștig pentru dipolul la 3 lambda, când unghiul de sosire se schimbă de la 10 la 15 grade, comparativ cu variația mai mică a dipolului jos.

3. Recepția cu diversitate spațială. În acest caz se folosesc două sau mai multe antene ce pot avea aceeași polarizare, însă care sunt plasate la o distanță între 0.5 și 3 lambda. Ionosfera nu este o suprafață reflectorizantă compactă și omogenă, motiv pentru care intensitatea semnalului poate fi diferită la distanțe relativ reduse. Diversitatea spațială la recepție permite și minimizarea fadingului produs de propagarea pe căi multiple (multi-path). Acest tip de recepție asigură și o îmbunătățire a inteligibilității semnalelor aflate aproape de nivelul de zgomot. Mulți autori recomandă ca optimă o distanță între antene de 2 lambda. În plus în aceste condiții, (recepție stereo) zgomotul sună mai „transparent” făcând recepția mai ușoară. Evident, zgomotul prin natura sa este un semnal necorelat în domeniul timp, în timp ce semnalul util este corelat.

O versiune a acestui tip de recepție cu diversitate este este așa numita Diversitate cu Selecție (Selection Diversity). Se folosește de fapt un singur receptor care comută în mod automat pe antena care oferă semnalul maxim. Metoda e larg folosită în sistemele mai ieftine WiFi.

4. Recepția cu diversitate de frecvență. Este folosită exclusiv în domeniul profesional, aceeași emisiune fiind transmisă și recepționată simultan pe mai multe frecvențe.

În afară de recepția cu diversitate, având la dispoziție două sau mai multe receptoare coerente în fază, se pot experimenta și câteva aplicații mai pretențioase.

A. Antenna-Steering și Beamforming. Folosind mai multe antene statice (identice), prin combinarea adecvată a fazei și amplitudinii, se poate obține o caracteristică directivă, ce poate fi rotită pe direcția dorită. Dacă există mai multe surse de zgomot în preajmă, se poate sintetiza o caracteristică directivă a rețelei de antene, în așa fel încât să se poată plasa nuluri în caracteristica directivă, pe direcțiile pe care se află sursele interferatoare. Numărul de nuluri ce pot fi create este egal cu N-1, unde N este numărul antenelor. Dacă se folosesc două receptoare, se poate crea doar un singur nul și caracteristica directivă rezultată poate fi schimbată doar limitat.

B. Rejecția unor surse de zgomot. Dacă avem o sursă de zgomot locală, atunci este posibilă rejecția acesteia, plasând una din antene foarte aproape de sursa de zgomot. Antena principală va recepționa semnalul util + zgomot, în timp ce antena secundara va recepționa mai mult zgomot (datorită plasării intenționate în apropierea sursei de zgomot). Prin combinarea celor două semnale, ajustând în mod adecvat faza și aplitudinea semnalelor, se poate rejecta zgomotul. Procedeul este similar cu cel folosit în compensatoarele analogice de zgomot (vezi MFJ 1025, MFJ 1026 sau ANC4). Eficacitatea metodei depinde mult de tipul și amplasamentul celor două antene de recepție.

C. Măsurarea unghiului de sosire în plan vertical a undelor la recepție este o altă aplicație interesantă pentru două receptoare cu coerență de fază care folosesc două antene identice. Această aplicație nu va fi însă detaliată fiind dincolo de scopul acestui articol.

Pentru a întelege de unde apare această îmbunătățire în raportul semnal zgomot, trebuie să înțelegem că semnalele corelate (semnalul util) și semnalele necorelate (zgomot) se adună în mod diferit. Procedeul este larg folosit în domeniul profesional, cum ar fi WiFi sau pentru modemurile M2M ce opereaza pe rețeaua de telefonie celulara, de obicei, limitat la 2 sau 3 antene. Evident în acest caz, motivul principal al folosirii este mai mult legat de combaterea propagarii multi-path sau diferențelor de polarizare. În domeniul radioastronomiei, procedeul este folosit pentru creșterea substanțială a raportului semnal zgomot, folosind o rețea de antene cu dimensiuni relativ reduse. (În locul folosirii unei singure antene de dimensiuni gigantice).

Pentru optimizarea raportului semnal zgomot, se pot folosi mai mulți algoritmi de procesare automată (folosind DSP) a semnalelor recepționate cu diversitate. Cel mai complex este algoritmul MRC (Maximum Ratio Combining) care ajustează automat amplitudinea și faza celor două semnale pentru maximizarea raportului semnal zgomot. Prin sumarea celor două semnale, se obține o îmbunătățire a raportului semnal zgomot de 3dB, peste ceea ce este posibil cu oricare dintre cele două antene/receptoare. Aceasta este esențial pentru extragerea semnalelor apropiate de nivelul de zgomot al benzii.

Se pot folosi mai mult de două receptoare/antene, la fiecare dublare a numarului de receptoare și antene câștigându-se încă 3dB în raportul semnal zgomot.

Graficul alăturat arată îmbunătățirea produsă în raportul semnal /zgomot cu creșterea numarului de antene/receptoare folosit. Graficul este valabil pentru cazul când zgomotul este de tip AWGN (zgomot aditiv alb cu distribuție Gaussiana).

Un algoritm ceva mai simplu este EGC (Equal Gain Combining) care presupune folosirea unor antene și receptoare identice. Rezultatele obținute sunt ceva mai reduse, însă de notat ca abia la 8 antene apare o diferență de cca. 1dB față de metoda MRC, pentru 2 antene diferența fiind doar o fracțiune de dB.

Dacă pentru transmisii de date acești algoritmi sunt foarte utili, nu sunt neapărat necesari pentru recepția auditivă. “Materia cenușie” poate procesa foarte bine informația și cu un antrenament minimal se pot extrage din zgomot semnale care altfel ar fi fost imposibil de copiat fără diversitate.

Beamforming

Iată ca exemplificare o simulare care presupune folosirea a patru antene. Reamintesc că pentru o rețea de antene cu N elemente, se pot crea în principiu până la N-1 nuluri în caracteristica directivă.

Programul de simulare folosit (Plextek) permite ajustarea manuală a fazelor și amplitudinilor semnalelor din cele patru antene cât și automată pentru cel mai bun raport semnal zgomot. Am plasat o sursă de semnal util pe marginea cercului (triunghiul 1-albastru la 50° azimut) și două surse de pertubație (triunghiurile maro, la 90° si 230°). Am considerat amplitudiniea unui semnalel perturbator egal cu semnalul util, celălalt semnal pertubator fiind cu 3dB mai mare (la 230°). În condițiile date, orientând manual caracteristica directivă, se obține cel mai bun raport semnal zgomot de cca. 2dB. Faza și amplitudinile semnalelor asociate celor 4 antene este prezentată în imagine sub formă complexă. Această carateristică este tipică petru o rețea de antene la care criteriul principal este câștigul maxim.

Iată mai jos ce se întâmplă când este folosit un algoritm adaptiv pentru optimizarea automată a fazelor și amplitudinilor pentru cel mai bun raport semnal zgomot. Au fost create două nuluri, caracteritica directivă a rețelei de antene fiind rotită static, în așa fel încât nulurile sunt orientate pe direcția surselor de perturbație. Deși caracteristica directivă nu este orientată cu câștigul maxim spre sursa de semnal util, în final se obține un raport semnal zgomot substanțial îmbunătățit. Practic, dintr-un semnal inutilizabil la recepție, s-a ajuns la un semnal cu o calitate impecabilă. Se remarcă și modul în care faza și amplitudinea celor 4 semnale a fost ajustată automat de către algoritm (vezi imaginea din planul complex- dreapta jos).

Acesta este o simulare făcută cu un program relativ simplu, care nu ține cont de cuplajul mutual dintre antene și nici de diferențele ce apar la diferite elevații (algoritmul adaptiv este însă real!). O altă problemă în exploatarea reală o reprezintă identificarea automată de către sistem a ceea ce este perturbație și ce este semnal util. Cu toate acestea sper ca cititorul să-și poată face o imagine asupra a ceea ce este posibil folosind tehnologia Beamforming. Evident, toate acestea folosesc din plin tehnologiile SDR, utilizând receptoare multiple coerente în fază.

Echipamente necesare pentru recepția cu diversitate

Pentru a efectua recepție cu diversitate, lucrurile sunt mai complicate pentru ca e necesar să avem două receptoare identice ce operează pe aceeași frecvență și care folosesc două antene separate. Semnalele recepționate de cele două receptoare pot fi apoi combinate, rezultând un semnal cu raport semnal zgomot îmbunătățit. Ambele receptoare trebuie să fie sincronizate cu o referință de frecvență comună. Compensarea fazică a zgomotului sau beamfroming/antenna steering sunt însă o aplicații extrem de pretențioasă, pentru că necesită două receptoare coerente nu doar în frecvență dar și în fază. Doar în acest fel faza semnalelor recepționate pe cele două antene, păstrează după demodulare relația de fază originală. Pentru a putea însă face rejecția unei surse de zgomot, e necesar să combinăm cele două semnale și să existe un mecanism de ajustare fină atât a frecvenței cât și a fazei.

Cea mai simplă recepție cu diversitate se poate face cu două receptoare calate pe aceeași frecvență. Frecvențele de recepție trebuie sa fie absolut identice, altfel apar bătăi de semnal, cu o frecvență egală cu diferența de frecvență între cele două receptoare. Acest tip de recepție cu diversitate (numita de cei de la FlexRadio „poor man's diversity”) permite recepția în căști stereo, folosind canalul stânga pentru un receptor, respectiv canalul dreapta pentru celălalt receptor. Combinarea și procesarea semnalului este făcută de creierul utilizatorului. Înafară de sincronizarea exactă pe frecvență, e necesară și egalizarea nivelului de zgomot recepționat.

Un exemplu asupra eficacității acestei metode poate fi văzut aici. Există foarte multe exemple care pot fi găsite pe internet, din păcate cele mai multe însă demonstrând o folosire incorectă. Iată câteva înregistrări făcute de N1EU aici, folosind un K3 cu două receptoare.

Aplicațiile Beamforming/Antenna Steering și rejecția de zgomot, necesită însă un echipament mai sofisticat, pentru că înafară de sincronizarea în frecvență, e necesară și sincronizarea în fază a celor două receptoare. În plus e necesar și un mecanism de control fin al fazei și amplitudinii semnalelor recepționate cu cele două receptoare.

Dintre transceiverele clasice folosite de radioamatori, transceiverele FT1000xx deși au două receptoare independente, nu sunt sincronizare în frecvență și fază și ca atare nu se pot folosi ca atare în aplicații cu diversitate spațială (de notat că receptorul auxiliar din FT1000 este de calitate mediocră). Este însă posibilă efectuarea unei modificari relativ simple care permite sincronizarea în frecvență a celor două receptoare.

IC756 Pro III, deși are două receptoare, (din motive de cost) nu permite recepția pe două antene separte, cele două receptoare folosind în comun aceleași circuite de intrare. Este exact aceeași problemă și la transceiverul SDR1000.

IC7800, permite recepția pe două antene separate și sincronizate în frecvență însă nu și în fază. Se poate face recepție cu diversitate pe acest transceiver, însă acordul este destul de dificil. Practic se acordă receptorul principal pe frecvența/stația dorită, după care se apasă un buton ce permite egalizarea frecvenței celor două receptoare. La fiecare schimbare de frecvență, trebuie efectuată operațiunea de mai sus, cele două receptoare neputând fi acordate sincron pe aceeași frecvență....Aceasta poate fi acceptabil când se lucrează pe o frecvență fixă, însă nu și când se fac schimbări dese de frecvență.

K3 (dacă al doilea receptor este instalat) permite sincronizarea celor două receptoare în frecvență. Elecraft a luat măsuri desebite pentru a egaliza întârzierile de fază în cele două receptoare, inclusiv împerecherea filtrelor cu cristal pentru timpi de întârziere de grup identici, câștig total sau AGC-uri identice. Din păcate relația de fază între semnalele aplicate la borna de antenă și cea de la ieșirea receptorului deși stabilă pentru o frecvență dată, se schimbă cu frecvența, ceea ce face imposibilă folosirea acestui tip de receptor și pentru aplicații beamsteering sau pentru rejecția zgomotului. Nu dispune de nici un mecanism simplu de control al fazei celor două semnale la recepție. Problema defazajului ce se schimbă cu frecvența, esta datorata modului în care sunt programete circuitele DDS din cele două receptoare. Din păcate circuitele DDS din cele două receptoare nu pot fi programate simultan și de aici rezultă inevitabil o diferența de fază, ce se modifică la fiecare schimbare de frecvență. Cu toate acestea K3 este unul din puținele transceivere clasice pentru radioamatori, care permite o recepție cu diversitate de bună calitate. Comentariile referitore la K3 se aplică și transceiverul Orion II.

FTDX5000 Are două receptoare diferite, receptorul secundar fiind mai slab decât cel principal. Din păcate cele două receptoare nu numai că nu sunt coerente în fază dar se pare că există și o diferență de frecvență între ele atunci când se face acordul sincron, ce afectează calitatea recepției cu diversitate.

Flex 5000 (SDR- în varianta cu două receptoare) a fost primul transceiver pentru radioamatori, care nu numai că permite sicronizarea în fază și frecvență a celor două receptoare, dar implementează și un mecanism simplu și eficace pentru controlul acestora la recepție.

Flex 6700, are două receptoare ce pot opera sincronizate în frecvență și fază. Hardware-ul este perfect capabil să facă recepție cu diversitate folosind algoritmul MRC, însă software-ul actual nu permite decât o variantă limitată de recepție cu diversitate. Nu are actualmente nici măcar mecanismul de control al fazei și amplitudinii care există pentru Flex5000. E de așteptat însă ca aceasta funcțiune sa fie adăugată în viitor în software. Transceiverele Flex 6500 și 6300 nu se pot folosi pentru recepția cu diversitate pentru că nu pot recepționa pe două antene independente simultan.

Anan 100D (Placa Angelia) permite sicronizarea atât în frecvență cât și în fază a celor două receptoare și permite controlul fazei și amplitudinii semnalelor la ieșire pentru aplicații beamsteering sau rejecție de zgomot. Controlul fazei și amplitudinii se face în același mod ca și la transceiverul Flex 5000. Performanțele la recepție cu toate formele de diversitate sunt excelente.

Anan 200D (placa Orion) are două convertoare A/D, ca și Anan 100D, însă are posibilitatea montării unui al treilea covertor, pe o placa suplimentară. Deocamdată însă, nici convertorul suplimentar și nici software-ul necesar nu există. O posibilă aplicație a unui receptor cu trei convertoare este folosirea unei rețele de antene (pot fi și antene de recepție de mici dimensiuni -active) în triunghi pentru a se crea o caracteristică directivă ce poate fi rotită static. Un asemenea sistem pentru radioamatori a fost creat acum câțiva ani, folosind trei placi Mercury (predecesorul plăcii Hermes, ce asigură însă doar recepția). Pentru utilizare e necesar să fie folosită o varianta modificată a PowerSDR, creată de K5SO- pentru grupul HPSDR.

Obținerea sincronizării perfecte în frecvență și fază pentru două receptoare clasice e dificilă și necesită de multe ori precauții deosebite. Simpla folosire a unei referințe de frecvență comună nu e suficientă. Astfel, e necesar să se recurgă la împerecherea filtrelor cu cristal, egalizarea amplificării globale sau folosirea unor circuite AGC identice. La aceasta se adaugă necesitatea programării simultane a circuitelor DDS în cele două receptoare, egalizarea lungimii liniilor de transport pentru clock sau alte elemente de subtilitate. Rezultatul final este de cele mai multe ori nu doar departe de perfect dar și foarte scump. Verificarea funcționării corecte a sincronizării celor două receptoare în frecvență și fază se poate face injectând dintr-un generator de semnal același semnal (folosind un splitter) simultan în cele două receptoare și folosind un osciloscop cu două canale, pentru a vizualiza semnalul audio din cele două receptoare simultan. Nu doar frecvențele rezultate trebuie să fie egale, dar și faza. Dacă există o diferență (offset) de fază, trebuie să rămână constantă în timp. Aceasta este suficient pentru simpla recepție cu diversitate. Dacă se mișcă butonul de acord și faza celor două semnale se schimbă, aceasta înseamnă că deși receptorul poate fi folosit in recepția cu diversitate –stereo, nu poate fi folosit pentru compensarea/rejecția zgomotului (vezi K3).

Prin contrast, folosind tehnologia SDR este relativ ușor de folosit un număr mare de convertoare analog digitale, independente, care să folosească în comun același clock. Dacă același clock este folosit apoi în prelucarea DSP primară (filtrare, decimare, conversie digitală de frecvență), se poate asigura ușor o sincronizare perfectă în fază și frecvență pentru toate canalele recepționate.

Personal folosesc transceiverul meu SDR (home-made) pentru recepția cu diversitate. Cel mai adesea recurg la aceasta pentru a rejecta unele surse locale de zgomot dar și pentru recepția stereofonică pentru semnale aflate la nivelul zgomotului de bandă. Și cum deseori multe DX-uri interesante se află la nivelul zgomotului de bandă, metoda de lucru se dovedește extrem de utilă, putând face diferența între a putea și a nu putea lucra o stație.

Iată în continuare mecanismul de control al fazei și amplitudinii semnalului, care e necesar pentru a se putea obține rejecția unei perturbații utilizând două antene separate, folosit de PowerSDR-mrx-ps (versiunea HPSDR pentru PowerSDR). Acesta, permite controlul fazei și amplitudinii semnalelor produse de cele două receptoare folosind ecranul „radar” din imagine. Utilizatorul poate mișca cu mouse-ul punctul alb pentru a obține maximum de rejecție pentru o anume perturbație/interferență locală. Amplitudinea semnalului este proporțională cu raza, iar faza poate fi rotită 360 de grade. Ca sursă de semnal de referință poate fi folosit fie primul, fie al doilea receptor. Aceasta înseamnă că în timp ce faza și amplitudinea ieșirii unui receptor e menținută constantă, poate fi schimbată la dorință pentru celălalt receptor. Această facilitate a programului PowerSDR-mrx-ps, poate fi folosită actualmente doar cu transceiverele ANA100D sau ANAN200D (sau compatibile, cum este cazul transceiverului meu). O demonstrație a ceea ce se poate face în această privință cu un transceiver ANAN 100D (placa Angelia) poate fi văzută aici.

Cei care vor să încerce recepția cu diversitate fără să facă o investiție substanțială, pot încerca cu două receptoare Softrock care utilizează în comun acealsi clock. Există o versiune specială a programului Rocky (V2) (scris de VE3NEA) ce poate fi folosită cu acest hardware minimal, care permite recepția cu diversitate, beamforming sau rejecția QRM-ului. Există și alte realizări care utilizează până la 8 antene!

Despre SDR și S2V- S2R

Iată un exemplu de folosire a unui SDR ANA100D în concursul ARRL DX CW 2015. Înregistrarea este facută de N1EU și cred că demonstrează într-un mod foarte elocvent capabilitățile acestui transceiver (...ca și ale operatorului!). Este totdeauna o plăcere să-i vedem pe cei mai buni în acțiune. În acest concurs, N1UE participă la categoria asistat, folosind spoturi furnizate de un DX-cluster. Transceiverul este operat în mod SO2V (Single Operator 2 VFO).

Probabil pentru cei experimentați, imaginile nu necesită nici un comentariu. Pentru restul însă, am să dau însă câteva explicații sumare. Modul SO2V semnifică operarea cu un radio cu două VFO-uri. Aceasta implică posibilitatea de operare cu recepție simultană pe două frecvențe diferite, pe aceeași bandă. Se poate face emisie pe oricare din cele două frecvențe, însă nu în același timp. Operatorul folosește căști stereo și aude stațiile de pe o frecvență în urechea stângă, respectiv în urechea dreaptă pentru cealaltă frecvență. Logul N1MM permite acest tip de operare.

Se observă cele două ferestre ale logului N1MM, aferente fiecărui VFO. Operatorul alimentează în permanență noi spoturi, în mod alternativ pe cele două frecvențe. Practic un receptor este pe post de buffer, în timp ce este lucrată o stație pe celalalt receptor și viceversa. Un spot trebuie să fie însă mai întâi validat (pentru că pe clustere există un mare numar de spoturi eronate, ori pur și simplu stația care a fost înițial pe frecvență a fost înlocuită de o altă stație). Se poate astfel vedea în înregistrare, că la un moment dat operatorul introduce manual indicativul unei stații DL, pentru că nu coincidea cu informația furnizată de cluster.

Pe parcursul acestei înregistrări este demonstrată o rată de cca. 200 de QSO-uri pe oră, operând în mod Search & Pounce. În mod normal asemenea rate se pot obține doar în mod Run, când operatorul cheamă pe o frecvență și are la dispoziție un pileup din care poate alege în permanență noi stații. Evident e necesar ceva antrenament (și talent) pentru acest mod de operare, practic QSO-urile desfașurandu-se alternativ în urechea dreaptă și cea stângă. Asemenea rate orare nu se pot menține pe durate mari, însă o cifră de peste 150/ora e posibilă pe parcursul a câtorva ore (dacă sunt suficiente spoturi noi pe cluster… și dacă operatorul nu clachează...hi,hi). În exemplul dat, toate semnalele sunt destul de puternice, ceea ce ușurează considerabil operarea. Atunci când unul din semnale este însă foarte slab, operatorul poate bloca oricare receptor, pentru a se putea concentra exclusiv pe semnalul slab, folosind macrouri predefinite pe tastatură.

Metoda în sine (SO2V) se poate aplica nu numai pentru echipamente SDR dar și pentru transceiverele clasice dotate fie cu două receptoare complet independente (FT1000xx, IC7800, TS990 sau FTDX5000) capabile să recepționeze simultan pe două benzi diferite, fie cu un receptor auxiliar care poate recepționa doar pe banda pe care se află receptorul principal (756Pro III).

Există un mod și mai complex de operare, SO2R (Single Operator 2 Receivers), la care recepția se poate face simultan în două benzi diferite, în plus se poate continua recepția pe o bandă în timp ce se face emisie pe altă bandă. Toate transceiverele SDR gen FlexRadio sau HPSDR, permit în mod nativ operarea SO2V. Operarea SO2R cu SDR poate fi făcută în anumite condiții doar cu transceivere gen Flex 5000(2Rx), Flex6700, Anan 100D sau Anan 200D.

Concluzie

Deși recepția cu diversitate în unde scurte poate părea exotică pentru unii, trebuie spus că este folosită cu succes de mulți radioamatori de performanță. Astfel, W3LPL folosește de un număr mare de ani recepția cu diversitate în concursuri (K3), de obicei în benzile de 160 la 40m. SDR-urile pot însă împinge nivelul tehnologic de la simpla recepție cu diversitate (stereo), la beamforming/steering. Un operator cu experiență poate determina cu ușurință ce tip de diversitate e folosită după modul cum “sună“ recepția. Astfel, diversitatea cu polarizare are o notă aparte, în sensul că semnalul recepționat se poate deplasa în relieful sonor datorită schimbării polarizării. Diversitatea spațială, folosind două antene cu același fel de polarizare dă o recepție mai plată și stabilă, funcție de direcția de sosire stațiile se aud diferențiat în relieful sonor. De notat că în ambele cazuri zgomotul sună mai transparent.

Corect folosită, recepția cu diversitate asigură o îmbunătățire netă a raportului semnal zgomot de 3dB, peste ceea ce se poate obține cu cea mai bună dintre cele două antene. Se poate continua recepția chiar și atunci când semnalul dispare complet pe una dintre antene. În plus, dacă se folosește o antenă pentru captarea zgomotului, e posibilă obținerea rejecției unei surse de zgomot cu cca. 20-30dB.

Dat fiind performanțele nete ce pot fi obținute actualmente cu echipamantele SDR, nu este de mirare că și cei se se ocupă la modul serios de concursuri, și-au îndreptat atenția asupra acestor echipamente. La Dayton 2015, 4O3A-Ranko si K9CT-Craig (PJ7E), (două nume mari în materie de concursuri, pe care mai toți îi avem în logurile noastre), invitați fiind la banchetul organizat de FlexRadio, au declarat (între altele) că începând cu CQDX 2015 vor considera ca echipamente primare transceiverele Flex6xxx. Interesant este că FlexRadio l-a avut ca consultant pentru proiectarea consolei Maestro pe K9CT. Maestro va putea fi folosit pentru controlul local sau prin internet al transceiverelor din seria Flex6xxx. S-a avut în vedere o construcție ergonomică, folosind doar strictul necesar de butoane. Această consolă este menită să rezolve și problemele celor care în timp au căpătat dependență de „butoane”, hi,hi...

Deși legat în primul rând de SDR, sper ca articolul să fie util nu doar celor care sunt actuali utilizatori de SDR-uri sau celor care consideră un SDR pentru următoarea achiziție (sau construcție...), dar și celor care au și vor rămâne în continuare la echipamentele clasice dar care nu au pierdut încă apetitul pentru nou.

Florin Cretu YO8CRZ

Articol aparut la 1-7-2015

7226